În 1925, germanii AEVan Arkel și JH Deboer au folosit prima dată separarea termică a iodurii pentru a produce hafniu metalic. Hafniul produs prin metoda de disociere termică a iodurii este de puritate ridicată și poate îndeplini cerințele de puritate din industria energiei atomice, dar a fost înlocuit treptat cu alte metode datorită capacității sale mici de producție, a consumului ridicat de energie și a costului ridicat.
În 1940, WJKroll, un om de știință din Luxemburg, a inventat o metodă pentru a produce burete de titan prin reducerea tetraclorurii de titan cu magneziu. Datorită proprietăților similare ale tetraclorurii de hafniu și a tetraclorurii de titan, metoda de reducere a magneziului este de asemenea utilizată în producția de hafniu și devine principala metodă de producție a hafniului metalic.
Se dezvoltă, de asemenea, separarea tehnologiei zirconiu și hafniu. În 1950, țările occidentale au început să folosească două procese furnizate de Comisia pentru Energie Atomică a Statelor Unite pentru a produce hafniu de burete de grad atomic. La începutul anilor 1970, procesul de clorurare a fierberii zirconiului a fost dezvoltat cu succes. La sfârșitul anilor 1970, diferite țări au efectuat cercetări privind îmbunătățirea proceselor, printre care Franța a propus procesul de separare a incendiilor prin 10 ani de cercetare. Mai târziu, Japonia a dezvoltat procesul de extragere a zirconiului și hafniului în soluție de acid sulfuric cu trioctanamină (cunoscută sub numele de N235 în China) după fuziunea alcalină a zirconitului. Acum, tehnologia de separare a zirconiului și hafniului poate fi împărțită aproximativ în separarea umedă și separarea focului de două feluri, aplicarea cu succes a tehnologiei de incendiu în producția industrială este metoda de distilare a sării topite cu zirconiu hafniu, tehnologia umedă este metoda de extracție a solventului.
Odată cu dezvoltarea tehnologiei de producție a hafniului, randamentul și gama de aplicare a hafniului sunt în creștere. În anii 1950, reactorul primului submarin cu propulsie nucleară din SUA a folosit pentru prima dată hafniu ca tijă de control. În anii 1980, Statele Unite foloseau în medie 26 de tone de hafniu pe an pentru reactoarele nucleare, în principal în scopuri navale și aerospațiale.
